1.MI-AM DORIT, TOATĂ VIAŢA, SĂ FIU ZIARIST!

*Pentru cei care ne-au atras ateniţa că au trecut 26 de ani de presă liberă, vă informăm că nu am făcut nicio greşeală: în opinia noastră, 25 au fost anii cu presa, în totalitate, liberă! De vreun an, s-a strâns şurubul!…

Pentru că tot au trecut 25 de ani de când în România se practică ceea ce toată lumea consideră a fi presă liberă, pentru că mulţi dintre cei care au fost participanţii direct ai tuturor evenimentelor petrecute în această perioadă în presa naţională şi au purces la registrul amintirilor, am luat decizia să fac şi eu, aici, acelaşi lucru. Desigur, cu experienţele personale, dar aducând în imagine toate cele care s-au petrecut, în această perioadă atât de frământată, dar şi atât de interesantă…
Desigur, primul lucru pe care trebuie să-l precizez (şi de la care începem depănarea amintirilor) este legat de ceea ce a însemnat pentru mine PRESA! Aşa cum mărturiseşte şi titlul- visul vieţii mele, dintotdeauna a fost acela de a fi ziarist! Dacă alţii, în copilărie îşi doreau să fie medici ori şoferi, ca să nu mai vorbim de dorinţa majorităţii de a fi… director, eu, încă din primii ani de după ce m-am dumirit cu toate cele ce se petrec pe această lume, asta mi-am dorit să fiu: ZIARIST! De ce şi de unde a pornit totul n-aş putea spune acum, pentru că lucrurile ar fi deosebit de complicate şi cu siguranţă aş putea să transmit informaţii nu în totalitatea lor exactă. Cert este că mama era abonată la un ziar pe care îl aducea, în fiecare zi, acasă. Iar bunicul meu, preotul, acolo unde am stat toate vacanţele, era abonat la (dacă-mi amintesc bine) patru ziare! Cred că era vorba despre „Scânteia“, „România Liberă“, „Scânteia Tineretului“ şi „Steagul Roşu“- sau cam aşa ceva- ziarul care apărea în Regiunea Bucureşti! Citeam ziare, aşadar, citeam ziare, în fiecare zi şi eram fascinat de pagina tipărită, de materialele care apăreau şi pe care le citeam, la început pe sărite, după care parcurgeam ziarele de la un capăt la altul- cu excepţia paginilor de politică, astea interesându-mă deosebit de puţin, cel puţin, la început…
Când s-au făcut judeţele a început să apară şi ziarul judeţului- „Tribuna Ialomiţei“. Atunci (la 10 ani!) mi-a încolţit ideea că şi numele meu ar putea să apară sub un articol tipărit. Şi am început să-mi doresc asta, deşi eram, în acel moment, în clasa a treia! Dar scriam, deja, articole de presă, comentarii, ba prin clasa a cincea făceam şi machete de ziar (ziarul meu!) pe care le ilustram cu fotografii pe care le decupam din reviste ori alte ziare! Şi scriam… scriam… chiar dacă, pe atunci, începusem să fiu preocupat şi de poezie, primul volum de poezie pe care l-am terminat marcând sfârşitul clasei a şasea!
În clasa a şaptea se petrece fenomenul pe care nu-l pot uita, acela al apariţiei numelui meu în calitate de semnatar al unui articol de presă, primul din viaţa mea! Culmea, era un articol critic, la adresa unei fântâni arteziene care avea în mijloc doi cocostârci, aceştia fiind făcuţi din ipsos, iar din cauza apelor erodându-se şi rămânând doar bucăţile de sârmă pe care se turnase ghipsul respectiv! Am făcut un articol critic, după care m-am dus la subredacţia ziarului care se afla în oraşul meu. Acolo cunoscându-l pe domnul Sitaru- Dumitru Sitaru. Care a rămas foarte mirat de prezenţa unui puştan ce îi aducea un articol, scris de mână şi care era şi critic la adresa unei realităţi din oraş! M-a simpatizat de la bun început, mi-a luat articolul (n-am avut nicio pilă, nu m-a trimis nimeni, n-a vorbit nimeni pentru mine…) şi, bineînţeles că m-am mai dus prin redacţie, iar la vreo două săptămâni m-a anunţat că săptămâna viitoare o să-mi apară articolul! Ceea ce s-a şi întâmplat!…
Am luat cinci ziare (toţi banii pe care i-am avut în buzunar, în acel moment, pentru pateuri!) şi m-am dus fericit acasă, aşteptându-i pe ai mei să le arăt ziarul- nu le spusesem nimic, până atunci! Culmea, însă, tata văzuse ziarul la serviciu, pentru că-i arătaseră colegii şi îl întrebaseră dacă ziaristul respectiv are vreo legătură cu el? Tata s-a mirat, s-a gândit că o fi vreo coincidenţă, ştia că scriam, dar nu înţelegea cum aş fi putut eu să ajung să scriu în ziar, ba să-l mai şi critic pe primar!
A fost o sărbătoare, adumbrită, însă, de ceea ce aveam să aflu după două zile: mi-a povestit cineva că primarul s-a supărat foarte tare, mai ales că articolul meu era ilustrat cu o fotografie ce purta semnătura celui care era, nici mai mult, nici mai puţin, în acel moment decât vicepreşedintele consiliului municipal, Dumitru Simionescu! Primarul s-a gândit, imediat, că i se coace ceva, atâta timp cât apărea un articol semnat de unul despre care nu auzise nimic, articol ilustrat cu fotografia vicepreşedintelui Consiliului Municipal! Şi l-a întrebat, firesc, pe Simionescu. Acesta, şăgalnic- cum este şi acum, după aproape 50 de ani- i-a promis că o să îl arate pe ziaristul respectiv. Şi m-a arătat, la o… şedinţă de pionieri! Atunci m-a întrebat primarul: „-Mă, tu eşti ăla care a scris despre mine?“ Răspunsul meu fiind foarte sigur pe mine: „-Da!“ „-Măi, păi cum să mă critici tu pe mine, ditamai primarul?!“ „-Păi dacă nu vă ocupaţi de fântâna aia arteziană şi s-a ales praful de ipsosul ăla, ce voiaţi să scriu?!“ Replica primarului fiind: „-Mă, tu o să ajungi ziarist!…“ Din acel moment a început cochetăria mea cu ceea ce înseamnă presă, ziaristică pentru că nu era uşor să fii elev, să scrii la un ziar a cărui redacţie nu era în oraşul tău şi pentru asta să faci, la un moment dat, chiar naveta!
Dar despre celelalte experienţe de dinainte de 1989 (fără de care era imposibil să realizez ceea ce am făcut după evenimentele din decembrie)- în acest spaţiu în care voi spune lucruri, sper eu, interesante…

prof.dr.SORIN DANCIU