10.„JURNALUL DE CĂLĂRAŞI“- APROAPE JUMĂTATE DIN VIAŢA MEA!…

O dată trecută şi experienţa „Actualitatea”, cu toată „plesneala” pe care ne-am luat-o din condiţia de ziar care adusese o grămadă de bani, rămas fără niciun ban după Duminica Orbului şi „invitat“ direct în faliment, mi-am văzut de existenţă şi profesie, în continuare, urmărind toate evenimentele care se petreceau, desigur… Am fost şi în Piaţa Universităţii (fără a bănui că unul dintre scopurile acelor liste pe care le-am semnat, cu toată convingerea, putea fi şi identificarea anticomuniştilor din România care-şi dădeau şi… adresa şi buletinul!)…
A urmat Mineriada pe care am urmărit-o, iniţial, la un banchet al unei clase a XIII-a, de seral, la fostul Hotel al partidului… Şi uite-aşa, am intrat în logica timpurilor care se schimbau, cu dezamăgirile de rigoare, pentru că experienţa presei libere fusese, totuşi, destul de scurtă.
Au mai fost câteva momente de colaborare, cu diverse publicaţii. Îmi aduc aminte de invitaţia lui Iulian Talianu, de a susţine în „Curierul“ său un şir de editoriale. Ceea ce am şi făcut. Dar, pe lângă activitatea şcolară, m-am lansat în activitatea… comercială! Astfel că după ce am deschis primul magazinaş, am deschis o grămadă de magazine, iar existenţa mea se petrecea, de data aceasta, între şcoală, după-amiezele petrecute pe lângă magazine şi cel puţin în fiecare zi de vineri deplasarea la Bucureşti după… marfă! Mă făcusem comerciant! Şi am şi dat câteva tunuri, îmi aduc aminte, de exemplu cu o serie de combine electronice cu pick-up, dublu casetofon (ce minune, pe vremea aceea!) şi radio, inclusiv ultra-scurte- azi FM! Le luasem de la nişte importatori direcţi şi aveau preţurile mai mici decât la „Massa“ (principalul punct de comercializare en-gros, de pe acea vreme, de la Bucureşti), am făcut comerţ cu jucării, ba chiar şi cu cizme şi pantofi cu toc, pentru femei- atunci înţelegând că reţeta succesului, în comerţul românesc aceasta este: încălţăminte şi îmbrăcăminte pentru femei, alături de jucării- pentru copii! Desigur, pe vremea aia oamenii aveau şi mai mulţi bani şi mai şi cumpărau…
Pe acest fundal începe experienţa „Voces Campi“ (1992) însă despre ea voi vorbi ceva mai încolo, pentru că se leagă de ceea ce avea să se întâmple atunci când, undeva, spre finalul anului 1992, m-am pomenit la cabinetul meu de Limba şi Literatura Română (actualul Centru de Jurnalism) cu Mircea Tătăranu! Cu care nu mai vorbisem de multă vreme, iar în perioada „Actualităţii“ porcăisem „Pământul“ la care, pentru o vreme, a lucrat şi el. Acum, Mircea plecase de la „Pământul“. Şi m-a căutat.
Am stat de vorbă şi, cu acea ocazie, am aflat de la el că se pregăteşte o mare experienţă în publicistica românească: există un investitor, Dan Voiculescu (auzisem despre el, avusese ceva treabă cu Securitatea şi mâncase banii de la „Crescent“- citisem în „România Liberă“) care vrea să facă un mixt de publicaţii care să aibă sigla „Jurnalul“. De la „Jurnalul de Bucureşti“, până la „Jurnalul“ din fiecare localitate. „Şi m-a căutat cineva care este de aici, din Călăraşi, apropiat de Voiculescu şi mi-a propus să fac „Jurnalul de Călăraşi“. Atunci m-am gândit că tu ai putea fi unul dintre cei cu care aş putea face acest ziar!“- mi-a zis Mircea Tătăranu. Desigur, mă interesa, dar n-am sărit atât de entuziast, povestindu-i experienţa nu foarte fericită, la final, cu „Actualitatea“.
De data aceasta, însă, Mircea m-a convins că este vorba de o treabă foarte serioasă şi, mai ales, de lungă durată. Eu m-am angajat să scriu, solicitând să îmi continui paginile de umor pe care le avusesem la „Actualitatea“, pentru că, pe această cale, mă obligam să scriu în fiecare săptămână, astfel încât să pot aduna materialul necesar pentru o carte de umor (aveau, până la urmă, să iasă… vreo trei!).
Desigur, în acea perioadă, mă ocupam foarte mult de comerţ. Eram în fiecare după-amiază la magazinul pe care-l aveam la casa domnului Ticu, magazin situat faţă în faţă cu… „Irina“! Căruia aveam să-i fac concurenţă, foarte repede, la capitolul… jucării! De altfel, atunci când m-am lăsat de comerţ, domnul Ţiţei avea să-mi mărturisească o chestie haioasă- soţia sa dăduse acatiste, la biserică, să scape de mine, de acolo! Uite că există Dumnezeu!… A apărut, alături de Tătăranu şi N.P.Stan. Cel care m-a întrebat dacă mă deranjează dacă el va fi redactor-şef? Mărturisindu-le, amândurora că n-am asemenea pretenţii, chiar asta este munca lor, aşa că totul e să iasă ziarul bine. Ceea ce s-a şi petrecut, spre finalul anului 1992.
Cu siguranţă (o mărturisesc acum), nu mi-a trecut prin minte că acea experienţă va dura aproape jumătate din viaţa mea!… Oricum, perioada „Jurnalului“ este cuprinsă în cinci secvenţe evidente:
1.Perioada romantică (alături de Mircea Tătăranu şi N.P.Stan)- atunci când redacţia se găsea în… geanta diplomat a lui Mircea Tătăranu! N-aveam redacţie, n-aveam de niciunele…
2.Etapa „Dallas“- alături de Cornel Ganea- „Bebe“ prietenul nostru, cel care s-a decis, la un moment dat, să susţină financiar ziarul.
3.Etapa Alexandru Oltenacu- atunci când ziarul a fost preluat, la pachet, cu „Opinia Publică“ şi a fost un fel de copilaşul mai mic al „Opiniei Publice“, apărând, în continuare, numai ca să rămână în viaţă!
4.Etapa Mili Constantinescu- atunci când „Jurnalul de Călăraşi“ se lansează la gloria deplină!
5.Etapa începută în februarie 2001, atunci când am preluat, integral, destinele ziarului pe care-l susţinuseră financiar apropiaţi ai mei, dar pe care-l coordonam, în calitate de redactor-şef. În 2001 luând decizia ca şi financiar ziarul să rămână pe mâna mea.
Fiecare dintre aceste episoade are povestea sa. Iar ceea ce este cel mai important este că, de-a lungul timpului, „Jurnalul de Călăraşi“ a fost prezent în aproape toate evenimentele care au contat în această carieră lungă, aproape cât o viaţă de om!…

prof.dr.SORIN DANCIU