12.O EXPERIENŢĂ UNICĂ- „OPINIA PUBLICĂ“: REDACTOR-ŞEF LA DOUĂ ZIARE… RIVALE! ÎN ACELAŞI TIMP!

*Pentru cei care ne-au atras atenţia că au trecut 26 de ani de presă liberă, vă informăm că nu am făcut nicio greşeală: în opinia noastră, 25 au fost anii cu presa, în totalitate, liberă! De vreun an, s-a strâns şurubul!…

Cu siguranţă, una dintre cele mai interesante experienţe pe care le-am traversat în activitatea jurnalistică post-decembristă a fost legată de „Opinia Publică“. Un ziar cum nu a mai fost, în zonă, un experiment reuşit, de la un capăt la altul, inclusiv cu ridicarea lui pe primul loc şi, apoi, ieşirea lui din top! Mai ales că de acest ziar se leagă una dintre experienţele cele mai complicate ale existenţei mele, pentru că atunci când s-a pornit acest ziar am fost la un pas să-mi pierd viaţa!…
Totul a început în 1994, undeva, pe la sfârşitul primăverii. Începusem activitatea la Radio „Voces Campi“ (voi reveni asupra concursurilor pe care le organizam) şi cu acea ocazie m-am apropiat de spaţiul „Popasul Sălciilor“, acolo unde un om inimios- Alexandru Oltenacu- avea să-mi deschidă toate porţile pentru a face ce-mi urla mie mintea, având încredere în dorinţa mea de a face lucruri interesante. În acel moment eu eram redactor-şef la „Jurnalul de Călăraşi“, avându-l finanţator pe Bebe Ganea.
Poate un fenomen specific anilor ’90, în România post-decembristă- la acel restaurant venea foarte multă lume, însă, am observat eu, destul de mulţi nu plăteau! Azi aşa… mâine aşa… am constatat că între ei erau nu doar faimoşi oameni de afaceri ai anilor ’90, dar şi directori de întreprinderi de stat (IAS-urile nu se privatizaseră!), ca să nu mai vorbesc despre faimoasele reţele de distribuire a energiei. Foarte mulţi dintre aceştia nu plăteau, inclusiv poliţişti… judecători… La un moment dat, într-una dintre discuţiile noastre, l-am întrebat pe Sandu Oltenacu: „-Dar ăştia, de ce nu plătesc? Sau cum plătesc?“.
Mi-a explicat că unii dintre ei făceau un fel de barter (mai ales oamenii de afaceri) în timp ce ceilalţi… răspunsul lui Oltenacu m-a lăsat mască: „Ei, ceilalţi mai îmi fac nişte servicii! Iar p-ăştia- cu Poliţia şi cu Justiţia- mă pun şi eu bine!“.
Atunci, deşi el părea „fratele“ mai mare, am devenit eu moralistul şi i-am zis:
„-Sandule, ţine minte ce-ţi spun eu: nu te încrede în asta! Dacă, Doamne fereşte, vei avea un necaz, niciun poliţist n-o să-şi rişte haina şi meseria, pentru tine! Se folosesc de tine cât eşti tare, după care- pa şi n-am cuvinte! Cât despre firmele astea de stat, IAS-uri şi ce mai sunt- pune-i să plătească!“
Răspunsul lui Sandu Oltenacu a fost o întrebare: „-Cum?“
„-Foarte simplu, scoate un ziar! Le faci reclamă în ziar şi, la sfârşitul lunii, după cum au consumat, atâta plătesc! Le facturezi publicitatea şi ţi-ai scos pierderea!“
La rândul său, Sandu Oltenacu a privit interesat ideea mea, după care m-a întrebat: „-Dar cine să-mi scoată mie un ziar?“
„-Ei, lasă, că se găseşte! Pe tine nu te va interesa calitatea ziarului, ci cum să-ţi scoţi banii!“
„-Nu, dacă-mi leg numele de un ziar, atunci vreau să fie un ziar de succes!“ După care a venit întrebarea neaşteptată: „-Te bagi redactor-şef?!“.
Firesc, i-am explicat că eu eram, deja, redactor-şef la „Jurnalul de Călăraşi“ şi mi se părea aiurea să fiu redactor-şef la două ziare, în acelaşi timp. Totuşi, a insistat, mie mi-a năzărit ideea interesantă de a conduce două ziare- rivale- în acelaşi timp. Sandu insistând, pentru că el mai scosese la începutul anului ’90, când cu nebunia presei, o publicaţie numită „Opinia Publică“, un ziar mai mult cu poze sexy decât un ziar pur şi simplu, dar apăruseră câteva numere şi încă avea nostalgia acelei experienţe.
După mai multe discuţii şi insistenţe ale sale, am cedat, dar punând o condiţie: „- Uite, scoţi ziarul, însă stabilim de la bun început- nu te bagi peste ziar! Nu vii să-mi spui: «Băi, lasă-l p-ăla, că e prietenul meu!», că ştiu eu cine sunt prietenii!… Deci- nu te bagi în politica ziarului, doar finanţezi. Iar eu sunt convins că ziarul o să aducă şi bani, dar şi succes!“
La rândul său, Sandu Oltenacu mi-a spus: „-Bine, uite, sunt de acord, dar am şi eu o condiţie!“
„-Care?“
„-Păi, să nu am în redacţie niciunul dintre ăştia… foştii ziarişti… ăştia, de pe la „Pământul“, care au fost înainte! Nu-i mai vreau! M-am săturat de ei- nişte beţivi… nişte profitori…“
Şi atunci i-am promis lui Sandu Oltenacu un lucru extrem de interesant care avea să fie, la rândul său, o experienţă excepţională: „- Uite, ca să vezi, voi porni un experiment pe care nu l-am mai făcut! Ştii că am început cursurile clasei de jurnalism, la Liceul „Danubius“. Ăia sunt mici, clasa a 10-a, dar voi face un concurs de angajare, îmi fac publicitate prin Radio „Voces Campi“ şi o să zic cam aşa: «Vrei să fii ziarist? Nu trebuie să ştii nimic, important e să vrei! Restul- te învăţăm noi!»“
Oltenacu a fost încântat de idee şi a început… nebunia! Pentru că, trebuie să vă spun, prin acest experiment, pe la „Opinia Publică“ au trecut, în trei ani de zile- peste 60 de oameni! Din care a rămas o echipă de 5 până la 7! Când am văzut câţi veniseră pentru castingul (pe atunci nu ştiam că-i zice aşa) organizat de noi, am fost impresionat- erau peste 30 de oameni! După dialogurile pe care le-am avut cu fiecare în parte, am făcut o selecţie şi am pornit cu o echipă în care unul era un electrician rămas fără loc de muncă, venit din alt judeţ… unul era electrician la „Siderca“… o fată terminase liceul şi voia să predea în învăţământ… o alta nu avea serviciu, terminase liceul… În fine, oameni care nu aveau nicio legătură cu presa, oameni cu care aveam să pornesc o experienţă nemaivăzută, până atunci, în zonă!
După care am început pregătirea primului număr. Pe care l-am definitivat împreună cu un tânăr foarte pasionat şi foarte talentat, pe numele său Florian Munteanu, un pasionat în ale fotografiei care acceptase să facă munca de secretar de redacţie. Apropiasem şi o cântăreaţă din restaurantul „Popasul Sălciilor“ pe care am luat-o cu mine, la Bucureşti, pentru tipărirea primului număr al ziarului pe care, deja, îl pregătisem.
Am plecat la Bucureşti, au apărut foarte multe probleme tehnice de care fie nu ţinusem cont, fie ne depăşiseră ştiinţa noastră, până în acel moment. Cert este că la tipografia respectivă ziarul nu a fost gata până pe undeva, pe la 11-12 noaptea. Şi din ceea ce-mi spuseseră cei de la tipografie, avea să mai dureze cel puţin câteva ore. Motiv pentru care am luat decizia să plecăm, acasă, urmând ca să trimitem o maşină care să ia ziarul, de la tipografie…
Şi am plecat, în miez de noapte, către Călăraşi. Luând-o pe la Dragalina, acolo unde locuia Florian Munteanu. L-am lăsat acasă, am pornit mai departe pe drumul către Călăraşi, iar când aproape ajunsesem- se vedea gardul de la IAS Călăraşi, de atunci- am scos reportofonul şi i l-am dat Danielei, care se afla în spatele meu. Ea urmând să se ducă la Primărie, acolo unde ziarul nostru avea o rubrică nouă-
„S-au căsătorit în această săptămână!“.
Şoferul, uimit de cât de mic era reportofonul- nu mai văzuse aşa ceva, până atunci, s-a uitat, atent, la reportofon şi… nu a văzut că în faţa noastră se găsea o căruţă cu lemne! În care am intrat, direct!
Asta ştiu, acum, pentru că în acel moment nu am ştiut absolut nimic, mi-am pierdut cunoştinţa, după care îmi amintesc că m-am trezit, undeva, pe lângă maşină, după care-mi aduc aminte că eram la spitalul din Călăraşi şi mă plimbam din pat în afara salonului… după care nu mai ştiu nimic… după care m-am trezit într-o sală care avea gratii la fereastră! M-am gândit că m-or fi arestat ăştia, nu ştiam! Însă lângă mine se afla regretatul meu tată…
L-am întrebat unde sunt, mi-a spus că într-un spital, la Bucureşti. Şi că am avut un accident, dar că acum mi-am revenit, este mai bine… prima mea întrebare, după asta, atunci când am realizat că fusese accidentul când veneam de la tipografie ca să finalizăm ziarul, prima mea întrebare a fost: „-Dar ziarul, dar ziarul s-a tipărit?!…“

prof.dr.SORIN DANCIU