2. COPILUL DE LA „TRIBUNA IALOMIŢEI“!

*Pentru cei care ne-au atras ateniţa că au trecut 26 de ani de presă liberă, vă informăm că nu am făcut nicio greşeală: în opinia noastră, 25 au fost anii cu presa, în totalitate, liberă! De vreun an, s-a strâns şurubul!…
Într-adevăr, pentru a explica toate cele care mi s-au întâmplat dupa 1989 (în noaptea teribilă de 22 spre 23 Decembrie am făcut parte din echipa care a scos primul ziar cu adevărat liber din Călăraşi!) trebuie amintite câteva dintre elementele ce au pregătit tot ce a urmat după 1989. Şi dacă debutul s-a petrecut pe vremea când eram în clasa a VII-a, el a fost doar începutul. Pentru că, din acel moment, am continuat nu doar să public, periodic, în ziarul care apărea la nivelul judeţului Ialomiţa (pe atunci capitala fiind la Slobozia, Călăraşiul fiind doar municipiu, fără a fi şi reşedinţă de judeţ), iar de la jumătatea clasei a VIII-a (în loc să mă pregătesc, ca toţi colegii, pentru examenul de admitere în liceu- pe care, de altfel, l-am trecut fără probleme) eu am început să fac… naveta, la Slobozia! Devenind, în opinia redactorilor de acolo, un fel de „copilul teribil“ al „Tribunei Ialomiţei“, pentru că notele mele nu aduceau nimic din elementele de copilărie spre adolescenţă pe care trebuia să le reflecte vârsta de 13-14 ani, ele fiind note evident critice la adresa unor elemente pe care le observam şi pe care le făceam publice!
Desigur, ar fi incorect, nedrept şi nu m-aş simţi în apele mele dacă nu aş spune că toate cele pe care le-am reuşit, în acea perioadă, s-au datorat unor oameni! Deşi n-am avut pile, n-am fost băiatul nici al unui mare activist de partid, ori cine ştie ce securist (tata era un simplu funcţionar la o unitate agricolă), nu m-a propulsat nimeni, nu a vorbit nimeni pentru mine, nu s-a dat niciun telefon, dar când am fost descoperit acolo, la „Tribuna Ialomiţei“, am întâlnit braţele deschise ale multora dintre cei care alcătuiau redacţia, în acel moment. Nicio reticenţă, nicio umbră de îndoială, nicio clipă n-am simţit că deranjam pe cineva, eu, „puţulache“ venit cu trenul, către Slobozia! Din contră, m-am simţit ocrotit, preluat cu totul, învăţat în toate cele pe care mi le doream să le ştiu, pentru că eu, asta era, voiam să fiu… ziarist!
Şi aici trebuie să vorbesc, în primul rând, despre cel care era redactorul-şef al ziarului, în acel moment- GEORGE GRIGORESCU! Un om de care s-a legat, de-a lungul timpului, foarte mult din existenţa mea. Pe de o parte, pentru că era omul cel mai important din redacţie, se ajungea destul de greu la domnia sa, iar eu intram, de fiecare dată, fără probleme, la el în birou. Când nu avea timp de mine mă trimitea să mai învăţ câte una- câte alta, ori îmi dădea chiar ceva de scris, dar de cele mai ulte ori stăteam de vorbă, simţindu-mă, într-un fel, ca pe un fiu preluat de George Grigorescu. Şi, trecând peste timp, destinul a făcut să fim alături şi după ce domnia sa nu a mai fost în poziţia de conducător al ziarului la Slobozia am colaborat la realizarea PROGRAMULUI DE FOTBAL (un adevărat ZIAR DE SPORT), sau mai ales- după ce au trecut evenimentele din 1989. Şi în redacţia „Voces Campi“, aşa le-a potrivit Dumnezeu, emisiunea „Tezaur Folcloric“ pe care o realiza venea după emisiunea mea, de duminica numită- „Caleidoscop“. Acolo, la „Voces Campi“, am avut multe dialoguri şi am realizat o serie de proiecte împreună cu George Grigorescu. Şi tot acolo, la „Voces Campi“, destinul a făcut să ne vedem duminică după-amiaza, atunci când eu coboram scările de la emisiune, iar el urca pentru a intra în direct. Mi-a dat atunci nişte sfaturi parcă premonitorii (mă cutremur şi acum!)- ce i-o fi venit?! De ce spun asta? Pentru că în noaptea care a urmat, George Grigorescu a murit! Şi nu pot uita, niciodată, cele pe care le-am discutat, atunci cu acel om pe care l-am respectat şi iubit toată viaţa mea!
Desigur, un alt om important în redacţie se numea AUREL DAVID! Alt om care a avut o legătură fundamentală cu existenţa mea, nu doar pentru că acolo, ca secretar de redacţie el făcea, practic, fiecare număr de ziar, în parte. Dar şi pentru că revenit la Călăraşi, cu facultatea terminată şi neputând ajunge la „Flacăra“ lui Adrian Păunescu deoarece fusese eliminat după incidentele de la Ploieşti, imediat ce am ajuns la liceul în care eram repartizat, m-am trezit cu Aurel David care mi-a propus să vin în redacţia ziarului „Vremuri Noi“! Voi povesti această aventură, de acolo. Am ajuns la momentul „Voces Campi“- cel care mi-a împlinit, definitiv, cariera în presă! Şi pentru Aurel David am cele mai frumoase cuvinte şi cele mai duioase amintiri!…
Şi tot acolo am simţit preţuirea şi deschiderea sufletească totală a unui om care se numea ION ALECU. De la care am învăţat multe, care-mi spunea lucruri pe care şefii ziarului nu mi le-ar fi spus, oficial, niciodată. Acolo l-am cunoscut şi pe MIHAI VIŞOIU, neastâmpăratul şi freneticul ziarist de al cărui destin m-am legat, iată, până în prezent, când a decis să-şi mărturisească o serie dintre lucrurile excepţionale ale existenţei sale în studio, în dialogul pe care l-am realizat împreună cu domnia sa…
Numai retrăind aceşti zeci de ani şi realizez cât de important a fost momentul copilăriei la „Tribuna Ialomiţei“! Acolo unde, să nu uit, făceam naveta la Slobozia, eu- în calitate de elev, alături de un student la jurnalism care mergea şi el la redacţie pentru a face practica de vacanţă- MIRCEA TĂTĂRANU! Acolo m-am cunoscut cu Mircea, acolo ne-am împrietenit, de acolo tot destinul care ne-a fost alături până când am pornit, împreună, în 1992 această aventură numită „Jurnalul de Călăraşi“! Dar şi despre asta mai este timp să vorbim, că înainte, de poveste mult mai este…
Recitind o parte dintre articolele pe care le-am publicat în „Tribuna Ialomiţei“ mi-a năzărit ideea să le republic pe toate. Pentru că, asta e, în ceea ce am publicat în presa de dinainte de 1989 nu prea am motive să ascund ceva! De ce? Pentru că aşa am crezut, aşa am fost învăţat de bunicul meu, preotul- să fiu, mereu, în echidistanţă, în căutarea adevărului care se află, întotdeauna, la mijloc, dar aşa am învăţat şi de la cei care mi-au fost „profesori“, cu siguranţă fără voia lor, pentru că nu era o şcoala de presă la „Tribuna Ialomiţei“, dar care mi-au dăruit cât am putut eu să „fur“, pentru că aceasta este presa- se „fură“, singura condiţie fiind să ai şi de la cine!
Recunoştinţă veşnică tuturor jurnaliştilor care mi-au îndrumat paşii, pe când eram un copil, la „Tribuna Ialomiţei“!…
-VA URMA-

prof.dr.SORIN DANCIU