3.O EXPERIENŢĂ UNICĂ- CENTRUL DE RADIOFICARE!

*Pentru cei care ne-au atras ateniţa că au trecut 26 de ani de presă liberă, vă informăm că nu am făcut nicio greşeală: în opinia noastră, 25 au fost anii cu presa, în totalitate, liberă! De vreun an, s-a strâns şurubul!…

Probabil că, toată existenţa mea, am avut o atracţie deosebită pentru audio şi vizual. Plecând de la faptul că am fost un pasionat cinefil (în copilărie, profitând şi de faptul că mama era şefa Autogării, plecam, în vacanţă, din două în două zile la Bucureşti şi stăteam toată ziua prin cinematografele din Centru, ieşind prin Sărindar de la un cinematograf la altul, ca să văd toate filmele noi!) am avut predilecţie către audio-vizual, dintotdeauna! Şi nu doar în calitatea de telespectator, ori ascultător, ci dorindu-mi să fiu în faţa microfonului, de acolo de unde să pot transmite mesaje, aşa cum le concepea mintea mea…
Aşa au evoluat lucrurile când am terminat clasa a VIII-a şi intrând în clasa a IX-a, drumul meu către liceu trecea prin zona veche de pe strada Bucureşti (cam pe unde este, acum, statuia de la „5 CĂLĂRAŞI“), acolo unde se găsea casa unei doamne (doamna Crivăţ) la care stătuse în gazdă, tatăl meu, când fusese, la rândul său, elev. Mă opream pe la doamna Crivăţ din când în când. Şi acolo, în bucătărie, am văzut pe un perete prins un difuzor. Habar n-aveam eu ce e cu difuzoarele astea, aşa că am întrebat-o. Şi atunci am aflat că municipiul Călăraşi păstra, încă din anii ’50-’60, o imensă reţea de radioficare, cu difuzoare în toate casele, difuzoare la care se puteau asculta programe locale. Vă daţi seama că mi s-au aprins felinarele imediat şi am plecat în căutarea sediului acestui centru de radioficare. Pe care l-am găsit, relativ uşor, fiind situat chiar în centrul oraşului, acolo unde se găseşte, acum, restaurantul lui Papazi, lângă Primărie.
Am intrat cu acel curaj pe care l-am avut, întotdeauna, atunci când am considerat că sunt într-o zonă în care chiar pot intra, atunci l-am cunoscut pe cel care se ocupa de staţia de radioficare, GABRIEL CRUŢESCU. Un om excepţional, din toate punctele de vedere, de la ideea că era un bon viveur, până la faptul că făcea cu pasiune tot ceea ce însemna activitatea din centrul de radioficare. Care (poate n-o să vă vină să credeţi) avea un studio în stil radio, cu toate cele necesare! Sistem de eliminare a zgomotelor exterioare, aşezarea cu microfoane, cu mese, cu fotolii, cu geamul care separa partea tehnica de studioul propriu-zis, ce mai- ce văzusem în filme! I-am spus că vreau să colaborez la staţia de radioficare şi atunci am aflat că mai erau doamne (îndeosebi profesoare) care făceau acelaşi lucru, doamne precum Stela Anghel, Marilena Petrescu ori Mariana Andrei. Eu, elev în clasa a IX-a. M-a întrebat despre ce aş vrea să vorbesc şi, firesc, am venit cu temele predilecte: elemente critice la adresa celor care sunt în oraş, mai ales- dacă se poate- interviuri cu personalităţile care vin în Călăraşi, ori sport, foarte mult sport! „Nea Gabi“- pentru că aşa aveam să-i spun toată viaţa, până când a devenit el parte a echipei mele de la „Radio Voces Campi“, în emisiunea de satiră şi umor „LA ZIARUL BOMBA“, mi-a mărturisit că, într-adevăr, nu aveau oameni care să se ocupe de aceste domenii. Dar şi că aveam o problemă- nu avea aparate de înregistrare mai mici (abia apăruseră casetofoanele), doar nişte magnetofoane de 25 kilograme, Tesla, care erau şi greu de cărat, dar şi greu de instalat.
N-am avut nicio problemă, din acel moment am început să pândesc venirea oricărei personalităţi, la Călăraşi. Şi atunci am făcut interviuri cu o serie întreagă de mari personalităţi care au intrat în arhiva mea de aur! De la Gică Petrescu la Amza Pelea, de la Irina Loghin la Ionela Prodan, de la Angela Similea la Corina Chiriac, vedete din toate domeniile au trecut prin faţa microfonului şi aşa realizam interviuri foarte importante (din păcate, prea puţine păstrate, până astăzi…).
Tot atunci, desigur, am început să fac şi „Cronicile unui ascultător nefericit“- aşa se numea rubrica acceptată cu mare greutate la secţia Propagandă la tov.Paul MIHAI (că acolo se dădeau aprobările!), dar până la urmă acceptată de un secretar cu mai multă minte care a înţeles tonul hâtru şi glumeţ al observaţiilor care, de cele mai multe ori, erau unele pur şi simplu cetăţeneşti… Şi tot atunci am hotărât să pornim o acţiune amplă în domeniul sportului, al fotbalului, în special. Din acel moment mergeam la stadion, acolo m-am reîntâlnit cu GEORGE GRIGORESCU (vă reamintesc, redactorul şef de la „Tribuna Ialomiţei“) care acum nu mai era redactor-şef, fusese practic eliminat din conducerea ziarelor vremii (din motive pe care nu le-am înţeles niciodată, dar „ei“ le ştiau!). George Grigorescu făcea programul meciurilor de fotbal (la care mi-am făcut şi eu o rubrică- vă reamintesc, eram în clasa a IX-a)- rubrica se numea „Fotbal de la HA la Z!“ în care introduceam tot felul de întâmplări mai mult sau mai puţin teribile din lumea fotbalului. Şi acolo făceam şi cronici de fotbal, desigur, m-am apropiat foarte mult de echipa de fotbal şi am prins vremurile de glorie când a venit, pentru prima oară, Rapidul să joace la Călăraşi!
După care, această pasiune a continuat şi când am devenit student, Dunărea fiind în seria a doua a Diviziei B, aşa că la multe dintre meciurile din deplasare mă duceam şi făceam cronica meciului, prin telefon, de acolo! Fotbal minut cu minut, ce mai?!…
Acolo, în CENTRUL DE RADIOFICARE am cunoscut o grămadă de oameni care veneau la emisiunile pe care le făceam, acolo am aflat o grămadă de lucruri pe care, altfel, nu le-aş fi ştiut, niciodată. Acolo, la radioficare, „mi-am făcut mâna“ pentru ceea ce avea să uimească pe multă lume, după 1990, atunci când am început activitatea la „Radio Voces Campi“ şi când toţi se mirau de unde aveam eu atâta experienţă de radio? Păi pentru că încă din clasa a IX-a, la staţia de radioficare a oraşului, făceam emisiuni, mă obişnuisem cu microfonul, am făcut tot ce am vrut eu pentru că un om (fie-i numele binecuvântat şi odihna, în pace!) GABRIEL CRUŢESCU m-a lăsat să fac ce-mi urla în mintea mea, fără prea multă cenzură!…

prof.dr.SORIN DANCIU