4.CENACLUL „SERILE STUDENŢEŞTI“… (I)

*Pentru cei care ne-au atras ateniţa că au trecut 26 de ani de presă liberă, vă informăm că nu am făcut nicio greşeală: în opinia noastră, 25 au fost anii cu presa, în totalitate, liberă! De vreun an, s-a strâns şurubul!…

Desigur, la prima vedere, nu ar exista vreo legătură între cochetăriile mele, cu presa, precedente anului 1989 şi tot ceea ce poate însemna presă, în general. La prima vedere, însă, pentru că o să vedeţi, povestea este foarte legată de tot ceea ce avea să urmeze în activitatea post-decembristă- cum îi zic istoricii care, totuşi, nu s-au lămurit (ori nu vor să spună) ce a fost cu evenimenele din decembrie 1989…
Aşadar, una dintre preocupările mele, dintotdeauna, a reprezentat-o activitatea de cenaclu. Cenaclul- literar, la început, linia tradiţională, cenaclu- spectacol, după aceea… La 13 ani mergeam la cel mai important cenaclu din oraşul meu- „George Dan”, cenaclu la care participau majoritatea personalităţilor locului (mulţi venind de la Bucureşti), oameni de calitate, intelectuali formaţi în perioada interbelică şi care, acum, încercau (măcar pe această cale) să mai realizeze ceva din ceea ce învăţaseră încă din tinereţile lor… Acolo, între aceste personalităţi, am apărut eu, un puştan de 13 ani, cu toate naivităţile, fireşti, ale timpului. Acolo, însă, am învăţat ce înseamnă un cenaclu, cum se coordonează activitatea unui cenaclu, aşa că, odată intrat la liceu (deci eram la şcoala generală când m-am dus la „George Dan”), datorită acestei experienţe, am putut prelua, odată ajuns la liceu, activitatea Cenaclului „Trepte”, cenaclu cu multă tradiţie în Liceul 2 (astăzi „Mihai Eminescu“). Şi, firesc, întreaga activitate din cenaclu (s-a ajuns şi la spectacol!) a fost o adevărată şcoală pentru ceea ce avea să urmeze…
Ajuns în facultate, după ce m-am dumirit cu toate cele care se petreceau acolo şi după ce mi-am potolit setea de informaţie documentară (presa interbelică pe care nu o văzusem, niciodată, până atunci!) mergând la biblioteca universitară (inclusiv în timpul cursurilor!) a venit momentul în care doream să fac mai mult decât până atunci. Desigur, eram unul dintre cei care frecventaseră „Cenaclul Flacăra“, tot din anii copilăriei şi adolescenţei, astfel că turneele pe care le organiza Adrian Păunescu, în acea perioadă, erau urmărite de mine prin revista „Flacăra”, dar şi prin emisiunile pe care poetul le realiza la „Radio România”, joia seara, dacă-mi aduc bine aminte… Şi atunci, pentru că am văzut că erau tineri talentaţi în facultăţile universităţii, am început să-i caut, am început să stăm de vorbă şi, la un moment dat, le-am propus să facem un… cenaclu.
În acel moment l-am cunoscut pe artistul plastic, astăzi de renume internaţional, George Ostafi, pe atunci un împătimit al umorului (frecventam un cenaclu de caricatură la Mihai Pânzaru Pim) căruia i-am spus că dacă facem un cenaclu spectacol, am putea să facem şi umor. S-a uitat la mine, neîncrezător, dar… „s-a băgat!”.
Astfel că în doar două săptămâni pusesem pe roate o idee de cenaclu-spectacol, motiv pentru care am mers la rectorul universităţii, să-i spun ce aveam în cap. Acesta, om curajos, de altfel, motiv pentru care l-am băgat într-o grămadă de belele de-a lungul timpului- de la aducerea în facultate chiar a poetului Adrian Păunescu, acesta spunând, PUBLIC, nişte lucruri care nu se spuneau, în perioada aia, nici la „Europa Liberă“, până la organizarea întâlnirii cu regizorul Mircea Daneliuc, cel care şi-a permis, în timpul acelei întâlniri PUBLICE, să conteste hotărârile de la Mangalia ale Comitetului Central PCR, care reintroduceau realismul socialist în cultura românească! Tocmai datorită acestor belele pe care le-a trecut cu bine, rectorul se gândea la ce e mai rău, dar nu a spus NU! Firesc, mi-a spus că trebuie să facem o vizionare, lucru pe care l-am şi realizat, acolo venind toată floarea cea vestită a conducerii universităţii, inclusiv secretara de partid, ca să nu mai vorbim de securiştii care răspundeau de universitate şi care (să vezi întâmplare!) erau şi ei în sală, la previzionare. Ceea ce nu ştiau ei, atunci, dar a devenit o regulă a noastră, după aceea, a fost că având foarte multe momente curajoase, pregătite în spectacol, cu o zi înaintea previzionării mai pregăteam câteva momente TARI DE TOT! De la aluzii la „Savanta de renume universal“ până la… „Prinţişorul”! Desigur, nici nu ne trecea prin cap că alea vor trece, dar dacă le scoteau p-alea, le lăsau pe alea pe care voiam noi să le ducem în spectacol. Şi, trebuie să recunosc, ne-a cam ieşit, de fiecare dată!
Aşa că am ieşit în spectacol cu cenaclul pe care l-am numit „Serile Studenţeşti” şi care avea muzică şi umor, umorul fiind reprezentat de grupul „7 sau 9” (pentru că niciodată n-am ştiut câţi membri are, ori şapte- ori nouă!). Ce să vă spun? A fost un „dezastru fericit“! Fericit pentru toată lumea, dezastru pentru cei care veniseră de la comitetul de partid local şi care au rămas uluiţi de ceea ce văzuseră pe scenă! După ce rectorul le-a arătat procesul verbal pe care-l încheiaseră, după vizionare şi au văzut că se respectase structura, s-au mai potolit, dar nu de tot.
-va urma-

prof.dr.SORIN DANCIU