4.CENACLUL „SERILE STUDENŢEŞTI“… (II)

*Pentru cei care ne-au atras ateniţa că au trecut 26 de ani de presă liberă, vă informăm că nu am făcut nicio greşeală: în opinia noastră, 25 au fost anii cu presa, în totalitate, liberă! De vreun an, s-a strâns şurubul!…

Şi ca să înţelegeti despre ce era vorba, am să vă relatez o singură secvenţă din sketch-urile grupului „7 sau 9”. Aşadar, eu, la masa de prezentare, mă adresam unei fetiţe care avea în mână un microfon (de carton, bineînţeles) şi care era împreună cu un băiat care avea (tot din carton) o cameră de luat… vederea, cum îi spuneam eu! Şi, de la microfonul prezentării mă adresam tinerei prezentând-o: „-Iată, acum, avem o echipă a Televiziunii Române care transmite, în direct, chiar de aici, în faţa dumneavoastră“ (fie spus, era perioada în care Televiziunea Română începuse marea propagandă cu natalitatea, cu sporul demografic, cu necesitatea de a avea cât mai mulţi copii! Dar era şi vremea cozilor care deveniseră din ce în ce mai mari, pe care, bineînţeles, nu le-ai fi văzut, vreodată, la televiziune sau în vreun ziar!). Şi reporteriţa noastră răspundea:
„-Iată, mă aflu, aici, sunt nişte oameni, aşezaţi unul în spatele altuia. Să vedem ce e cu ei!“ Şi apropiindu-se, se adresează ultimului din grup: „-Dumneavoastră, la ce staţi aici?“
„-Cum, domnişoară, la ce stau? La coadă!“
Reporteriţa: „-Aaaa, deci aceasta este o coadă!“
La care interveneam, de la microfon:
„-Senzaţional, stimaţi spectatori, în sfârşit Televiziunea Română a descoperit ce este aceea o coadă!“
Ea se adresa celui din faţă:
„-Dar dumneavoastră?“
Cel întrebat era chiar George Ostafi, cea mai zvârlugă dintre artişti. Acesta îşi lua o mină foarte serioasă, patriotică şi cu privirea fixă şi nasul cât mai în sus, după care spunea:
„- Tovarăşa reporter, eu mă numesc Ion M. Ion şi sunt strungar fruntaş!“
Reporteriţa: „-Foarte bine, foarte bine, camera prim-plan pe tovarăşul muncitor!“
„-Tovarăşa reporter, eu sunt strungar fruntaş şi sunt fruntaş în întrecerea socialistă!“
Reporteriţa: „-Foarte bine, camera prim-plan pe tovarăşul fruntaş!“
„-Tovarăşa reporter, ştiţi, dar am şi eu un necaz!“
Reporteriţa: „-Stop camera! Ce necaz ai domnule?“
„-Tovarăşa repoter, eu am patru copii, tovarăşa reporter!“
„-Foarte bine, deschide camera! Aşa, şi?“
„-Şi am un necaz!“
„-Stop camera! Ce necaz ai, dom’ne?“
„-Păi am un necaz pe cei care nu fac decât câte trei copii, măi, tovarăşa!“
„-Foarte bine! Camera… să mai filmăm o dată! Pentru a doua oară, vă rog, mai spuneţi o dată!“
Vă daţi seama ce era în sală! Şi ajungea la cea de-a doua aflată la coada respectivă.
Reporteriţa: „-Dar dumneavoastră, ce căutaţi aici?“
„-Să vă spun sincer, ştiţi, eu niciodată n-am reuşit să fiu mai în faţă, la coadă, iar acum sunt a doua!“
„-Păi ştiţi la ce staţi la coadă?“
„-Nu contează! Dacă e coadă, se dă ceva!“
Şi atunci se adresa celui din frunte, un student înalt de vreo doi metri şi 120 kg, cel care îl juca pe Făt-Frumos, întotdeauna în „Halbă ca Zăpada şi cei şapte sau nouă… mici!”: „Dar dumneavoastră?“
„-Tovarăşa repoter, să fiu sincer, ştiţi, eu cam sufăr cu inima şi trecând pe-aici, mi s-a făcut rău.“
„-Aşa, şi?“
„-Şi m-am sprijinit de geamul ăsta.“
„-Şi acum, nu v-aţi revenit?“
„-Ba da!
„-Păi şi de ce nu plecaţi?“
„-Cum să plec, tovarăşă, e prima oară în viaţa mea când sunt primul la coadă!“
Ei bine, despre toate cele ce se întâmplau în „Serile Studenţeşti“ a aflat şi poetul Adrian Păunescu, prin biletele pe care le primea la „Cenaclul Flacăra“, în acele oraşe unde „Serile Studenţeşti“ făcuseră spectacol cu câteva zile sau săptămâni înainte. Interesându-se cine organizează acest spectacol, l-a pus pe Sorin Postolache (cu care mă ştiam de o viaţă) să mă caute şi să ne întâlnim. Ceea ce am şi făcut, atunci când Adrian Păunescu (care ştia preocupările mele pentru umorul destul de dificil de făcut public în acea vreme), m-a întrebat: -Dar ce dracu’ faceţi voi, la cenaclul ăla, că am primit bileţele, la Piatra Neamţ, de exemplu: „E frumos „Cenaclul Flacăra“, dar mai tari sunt ăia de la „Serile Studenţeşti“!
I-am răspuns simplu- „păi, facem umor, un umor pe care nu prea îl acceptă altcineva!“ Explicându-i cam ce momente aveam, Adrian Păunescu a devenit mai interesat de lucrarea mea de diplomă pe care începusem s-o pregătesc şi care era dedicată poeziei lui Adrian Păunescu, lăsându-ne în plata Domnului, cu umorul nostru. Pentru că şi „Cenaclul Flacăra“ avea umorul său. Unde, totuşi, poetul Adrian Păunescu a citit, de mai multe ori, din RECONDIŢIONATELE mele.
Şi să nu uit, atunci a început povestea cu Revista „Flacăra“ şi cu planul nostru de a ajunge, la sfârşitul facultăţii, în echipa lui Adrian Păunescu. Ceea ce poetul a acceptat, numai că au intervenit evenimentele de la Ploieşti, când s-a ales praful şi de Cenaclu, dar şi de Revista „Flacăra“, condusă de Adrian Păunescu. Iar visurile mele au luat-o într-o cu totul şi cu totul altă direcţie.
N.R. Să nu uit- Pentru că voiam să fiu ziarist, trebuia să fiu membru PCR. Doi ani am făcut cereri, la Biroul PCR al facultăţii, pentru a fi primit în partid şi n-am primit niciun răspuns, cu excepţia unor şoapte care-mi spuneau că am avut nişte probleme cu Securitatea şi e mai greu. După ce am pornit Cenaclul „Serile Studenţeşti“, în două săptămâni am fost chemat la organizaţie şi făcut membru de partid!…

prof.dr.SORIN DANCIU