5.O ZI, LA „VREMURI NOI“!

*Pentru cei care ne-au atras ateniţa că au trecut 26 de ani de presă liberă, vă informăm că nu am făcut nicio greşeală: în opinia noastră, 25 au fost anii cu presa, în totalitate, liberă! De vreun an, s-a strâns şurubul!…

În evoluţia către implicarea în activitatea de presă, colaborarea la ziarul „Vremuri noi” a reprezentat un punct important, după cel de la „Tribuna Ialomiţei”. Am scris la ziar, am publicat diverse articole, inclusiv interviurile pe care le realizam pentru Centrul de Radioficare. Mai mult decât atât, în momentul în care am terminat facultatea şi am decis să iau post la liceul din Călăraşi (era singurul post, în oraş, în judeţ, iar în tot judeţul nu mai era decât un singur post, cel de la Chirnogi pe care comisia i l-a atribuit soţiei mele, tocmai pentru păstrarea unităţii familiei) am ajuns la Liceul Industrial numărul 2, de atunci, „Danubius”, de astăzi. N-am început bine activitatea că m-am pomenit cu domnul Aurel David, secretarul de redacţie din vremea copilăriei mele, de la „Tribuna Ialomiţei”, redactorul-şef al ziarului „Vremuri Noi”, din acel moment. Aurel David m-a luat direct, cum îi era felul: – Uite care-i treaba, să nu crezi că am venit să te vad aici, profesor, la catedră! Vrei să vii la ziar? Răspunsul meu a fost, firesc: „-Mănânci calule, ovăz?! Bineînţeles, d-aia am făcut filologia!“
„-Păi, hai, facem actele şi vii!“ „-Da, dar am şi eu o condiţie- să mi se păstreze catedra.“ Am fost asigurat că acest lucru se va întâmpla, au fost demarate toate cele necesare, în aceeaşi perioadă urmând să mai aducă o intelectuală, la redacţie, pe inginera Irina Ravac. La mine a apărut o problemă- n-aveam vechime suficientă, în partid. Nicio problemă pentru domnul David care s-a dus la Comitetul Central, la secţia Propagandă, iar în relaţiile pe care le avea el acolo, a reuşit să-mi obţină o dispensă de vechime, astfel că dosarul era în regulă. M-a dus la judeţeana de partid, am stat de vorbă cu cel care conducea, în acea perioadă, secţia propagandă (Nicolae Gârceag) aceasta ştiindu-mă încă de la şcoală când începusem să fac o serie de proiecte culturale. După care, mi-am luat la revedere de la colegi şi m-am prezentat, în prima mea zi de muncă, în calitate de ziarist, la „Vremuri Noi”.
Era o zi de sâmbătă (pe vremea aia se lucra sâmbăta) deşi practic şi oficial începeam activitatea de luni. După ce m-am întâlnit cu noii mei colegi (pe care-i cunoşteam, pe toţi, în calitatea de colaborator al ziarului, inclusiv de la un chef de pomină pe care-l făcusem cu ocazia naşterii fetiţei mele care, fiind prima născută a anului, a avut parte de un reportaj special, cum se făcea atunci şi se face şi acum, cu evenimentele de la Revelion) astfel încât activitatea demara normal. Mai ales că secretarul de redacţie era prietenul meu, din copilărie şi adolescenţă, Mircea Tătăranu, studentul cu care făcusem naveta, la Slobozia, când învăţam jurnalismul furându-l de la ziariştii cu mai multă experienţă.
După care, am fost chemat în birou la redactorul-şef, adică la „tovarăşul“ David. Şi acolo a început… dezastrul! Pentru că domnia sa a început să mă prelucreze, părinteşte, bineînţeles, adică dându-mi sfaturi pentru binele meu, visătorul care credea că va răsturna munţii, odată venit în calitate de redactor la ziar: „-Fii atent, din acest moment se schimbă totul, în atitudinea ta! În primul rând, să nu te mai aud cu Mircea, când te adresezi lui Mircea Tătăranu. Ţi-o fi prieten, dar e secretarul de redacţie, e şeful tău, aşa că măcar la servici îi spui: „tovarăşul Tătăranu”, bineînţeles că şi mie-mi spui „tovarăşul David”! Ai înţeles?“ „-Asta nu e o problemă!…“ „-Ţi-o zic, pentru că trebuie să-ţi schimbi comportamentul, pentru că eu te cunosc, te-am văzut. Cum vezi ceva în neregulă, pui mâna pe pix, te apuci şi scrii, vii cu articolul şi de multe ori n-am ce dracu’ să fac şi le-am lăsat, au apărut. Acum nu mai faci aşa, băiete! Găseşti ceva în neregulă, nu-i ameninţi p-ăia că-i dai tu la ziar, că cine ştie peste cine dracu’ dai şi te dai tu mare! Îţi notezi, vii, îmi spui, şi dacă, ajungem la concluzia că poţi să te iei de ăla, te iei, altfel, ciocu’ mic!“ Replica a venit, firesc: „-Şi joc de glezne!…“
După toată dădăceala, am plecat, eram năucit, m-am oprit, bineînţeles la Bufetul Poştei, acolo se ţineau şedinţele de redacţie, când nu era tovarăşul David, unde m-am întâlnit cu Mircea Tătăranu. I-am zis, în mare, despre ce era vorba. Iar el a început să-mi prezinte realitatea hâdă din redacţie- de la lucrurile obligatorii pe care era firesc să le faci, până la nişte norme draconice pe care nu dumnealui le inventase, dar pe care le urmăreau cei de la partid!
N-am dormit toată noaptea de sâmbătă, chit că eu, oricum mă culc după trei dimineaţa, de obicei. Duminică m-am plimbat, toată ziua, cu gândurile mele, după care i-am spus mamei că nu m-aş mai duce la ziar, lucrurile nu prea sunt în regulă, cel puţin aşa cum mi-au fost prezentate. Nu ştiu dacă Dumnezeu a vrut aşa, dacă mama a făcut asta, habar n-am nici în ziua de astăzi, cert este că a doua zi, când dimineaţa trebuia să mă duc la servici, mama m-a sunat şi mi-a zis să trec pe la dânsa pe la birou. M-am dus, mai întâi, la birou. Şi ea mi-a dat vestea cea mare: „-Fii atent, am fost la organizatori, la judeţ. Şi mi-au zis că nu pot să-ţi rezerve catedra! Asta este doar pentru cei aleşi, prin vot, iar tu eşti numit, astfel că-ţi pierzi catedra!“ Atâta mi-a trebuit, m-am oprit direct în biroul domnului David, căruia nu i-am zis, desigur, nimic despre adevăratele motive ci i-am explicat că dacă nu mi se rezervă catedra, n-am cum să vin: „-Fac cine ştie ce drăcie, mă daţi afară şi rămân pe drumuri! Aşa, măcar, am catedra asigurată că o am prin repartiţie guvernamentală!“ Lui David nu i-a venit să creadă, a zis că o rezolvă, eu am plecat la şcoală, mi-am făcut temele, în asemenea măsură încât am rămas cu temele făcute şi cu multe meditaţii până când a venit decembrie 1989.
A, să nu uit, domnul David a fost dat afară, la rândul său, pentru că-i luase apărarea lui Ion Anghel Mânăstire în celebra şedinţă organizată împotriva cărţii şi scriitorului. Iar în locul său a venit Rodica Simionescu. Aceasta invitându-mă la ea în birou (pentru că eu colaboram, în continuare, cu articolele mele critice, la ziar) Rodica propunându-mi să vin, redactor, mai ales că aveam aprobarea. Şi spunându-mi că se va ocupa să-mi păstreze şi catedra. După câteva săptămâni, m-a chemat la ea în birou şi mi-a zis: „-Ştii, nu putem să mai facem nimic, pentru că tovarăşa secretară cu propaganda a zis că tu eşti intelectual, să stai la locul tău, aici este nevoie de muncitori!“
Într-adevăr, tovarăşa secretară cu propaganda nu uitase că atunci când eram elev, m-am chinuit opt ore cu ea să-i scot un interviu pentru Centrul de Radioficare şi până nu i-am dictat ce să scrie şi nu a învăţat textul ca să nu-l citească, nu m-am lăsat! Nu uitase!…
Aşa că m-a prins Revoluţia nu în redacţia de ziar, ci în calitate de profesor. Având şansa de a scoate primul ziar liber, din judeţul Călăraşi, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989. Povestea continuă!…

prof.dr.SORIN DANCIU