6.CUM AM PARTICIPAT LA REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989….

*Pentru cei care ne-au atras ateniţa că au trecut 26 de ani de presă liberă, vă informăm că nu am făcut nicio greşeală: în opinia noastră, 25 au fost anii cu presa, în totalitate, liberă! De vreun an, s-a strâns şurubul!…

Pentru mine, personal, evenimentele din decembrie 1989 nu au constituit o surpriză. Fiind un permanent ascultător al postului de radio „Europa Liberă” (gluma mea fiind că „am un aparat de radio stricat“ care nu prinde decât „Europa Liberă”!) era evident că în condiţiile în care ţările comuniste se prăbuşeau, rând pe rând, ba căzuse şi Bulgaria, ca să nu mai vorbim de zidul Berlinului, lucrurile erau evident că se îndreptau în direcţia terminării sistemului respectiv, în Europa. Pe de altă parte, un important activist UTC mi-a spus, într-o discuţie cât se poate de discretă, că la nivelul lor de conducere li s-a sugerat că lucrurile se vor schimba „rău de tot!” şi că trebuie să se adapteze la vremurile care vor veni! Ceea ce, se vede treaba, au şi făcut…
Ajungând în seara de 21 decembrie 1989, atunci am trăit cel mai intens evenimentele care s-au petrecut. Pe de o parte pentru că fusesem martor mitingului eşuat al lui Nicolae Ceauşescu (urmărisem la televizor mitingul, fără sunet, pentru că aveam meditaţii, dar când am văzut că se schimbă cadrele şi Ceauşescu nu se mai vedea i-am dat drumu şi sunetului!) în acea noapte, ultima a sistemului care se prăbuşea, am trăit una din secvenţele cele mai frumoase (pentru mine), din acel moment! Cum „Europa Liberă” emitea în salturi, îl dădeam mai tare, mai încet, astfel că măcar până la etajul 4 (eu stăteam la etajul 2) tot se auzea! Aşa că în acea seară, cu excepţia unui vecin care era activist de partid şi a unuia care era plecat, săracul, cu gărzile patriotice, cu miliţienii, pe stradă, toţi ceilalţi vecini aveau măcar câte un reprezentant de familie, la mine în casă! Să asculte „Europa Liberă”! Atunci Ema (fostă elevă, acum cetăţean suedez) a sunat la mătuşa ei, în Bucureşti care locuia lângă Ambasada Statelor Unite şi a întrebat ce se întâmplă acolo? Iar răspunsul a fost: „Ce să fie, furtună, mamă! Fulgere! Tunete!”- în decembrie- aţi înţeles, într-un decembrie chiar călduros! Era clar că se trăgea, în Bucureşti! Atunci le-am spus vecinilor, la despărţire nu doar că Ceauşescu nu va mai apuca revelionul, dar că nu va trece mai mult de o zi şi se termină cu el!
Şi a venit ziua de 22 decembrie, când tot aveam meditaţii, aşa că pe Caramitru şi Dinescu i-am văzut (nu mă uitasem la televizor când cu anunţarea morţii ministrului Milea) iar atunci când i-am văzut, într-adevăr- o mărturisesc acum- am întrerupt meditaţia! Şi am fugit la familia Voinea (doamna Venera Voinea- una dintre cele mai inteligente femei pe care le-am cunoscut şi domnul inginer Gheorghe Voinea) aceştia se uitau la televizor, desigur, cu foarte mulţi vecini, alături! Problema e că de la ora 14 eu iarăşi aveam meditaţii- eram în vacanţă şi profitam pentru clasa a VIII-a, aşa că mi-am continuat meditaţiile, fericit că s-a întâmplat ceea ce era de aşteptat.
Undeva, pe la 6 seara, m-am pomenit cu Ema la uşă care m-a luat de mână- val vârtej- cu apelativul: „dar cum să rămâneţi, dumneavoastră, în casă?! Dumneavoastră trebuie să mergeţi acolo!” I-am explicat nu că n-aş avea chef de Revoluţie, dar că mai aveam nişte meditaţii! M-a luat de mână şi m-a scos ca-n desene animate! Aşa am ajuns în marş către clădirea Prefecturii, undeva la orele în care se înserase, deja. Văzând agitaţia din faţa clădirii şi că se rosteau discursuri, m-am dus sus şi am tras şi eu un discurs, aşa, ca de eliberare.
După care am plecat- unde credeţi? Păi la redacţia ziarului, la „Vremuri Noi” să văd ce se întâmpla acolo. Abia le trecuseră spaimele, pentru că revoluţionarii care veneau dinspre Combinatul de Celuloză şi Hârtie au vrut, la un moment dat, să intre peste „ăia, de la ziar!” n-au mai apucat pentru că şi-au continuat drumul către clădirea Comitetului Judeţean de Partid (cum era denumită Prefectura atunci) şi i-au lăsat în pace… Atunci aveam să aflu că două dintre ziariste (gravide, în acel moment) erau pregătite să sară primele pe fereastra din spatele clădirii, în curtea interioară, ca să scape de revoluţionari! Acum le cam mai trecuse spaima, dar se întrebau ce să facă, ce va fi mai departe? Atunci le-am promis că mă voi duce la „Revoluţie“ să le propun să scoatem ziar, pentru că până atunci nu apăruse decât o foaie volantă în care se anunţau numele noilor conducători. Hazlie acţiune, în care ei înlocuiseră secretarii de partid cu probleme economice sau ideologice şi erau mari comisari democraţi, dar cu aceleaşi probleme ca şi comuniştii! Naivităţile începutului…
M-am întors în clădirea Prefecturii- se făcuse 8-9 seara şi m-am dus la domnul Tăut. Profesorul Nicolae Tăut. Cel care preluase maşina tovarăşei Chiriţă şi toate obligaţiile funcţiei sale. I-am spus că am fost la ziar şi că oamenii vor să scoată un ziar, iar domnia sa mi-a răspuns că este de acord, dar să mă implic şi eu în această echipă.
La rândul meu i-am confirmat dorinţa de a mă implica şi am hotărât să dăm numele ziarului. Eu i-am spus că în discuţia cu cei de la „Vremuri Noi” mi s-a spus că există la un bătrân tipograf o siglă „Pământul” care poate fi folosită în tipografie. Domnul Tăut s-a gândit câteva secunde, după care mi-a spus: „Nu, hai să-i zicem „Vremuri Libere”!” Şi aşa s-a născut titlul acelui ziar!

prof.dr.SORIN DANCIU