FRANCEZUL ERA… ROMÂN!

Nu o dată, de-a lungul ultimelor decenii, am trăit ruşinea de a mă întâlni cu persoane care se recomandau cetăţeni români şi care, în majoritatea cazurilor, cerşeau! Desigur, am văzut şi cerşetorii mai sofisticate, în Veneţia, de exemplu, acolo unde respectivii improvizau nişte numere în urma cărora omul se simţea şi scotea nişte bani din buzunar. Nu m-a deranjat atât de mult prezenţa lor cât, mai ales, gestul acela care a devenit comun şi legendar din punctul de vedere al occidentalilor- mâna întinsă! Chiar dacă, aşa cum spunea personajul interpretat de Gheorghe Dinică, în „Filantropica“- „Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană!“ ceea ce spuneau respectivele personaje avea, de fiecare dată, o anumită calitate care te indispunea, chiar dacă nu erai român!…
Mai mult decât atât, au fost situaţii în care rostind formula „je suis roumain“ primeai dacă nu o replică, măcar o privire piezişă, pentru că oamenii făceau, deja, teribila confuzie între român şi rrom, mai precis între român şi ţigan, ţiganul fiind considerat… român! Toate acestea fac parte dintr-o imagine catastrofică pe care nu ne-am imaginat-o, vreodată, dar care există, în accepţiunea multora dintre cetăţenii occidentali…
Desigur, vă veţi întreba ce legătură are una cu alta? Păi, cam… are! Aflându-mă, recent, la o manifestare desfăşurată în Republica Moldova, acolo unde oraşul respectiv este înfrăţit cu mai multe localităţi din mai multe ţări, la momentul festiv de la finalizarea manifestărilor, am avut surpriza (chiar plăcută) de a asculta o formaţie de instrumentişti care promovau muzica tradiţională românească (ei îi ziceau moldovenească, deşi era… tot aia!) cântece frumoase, cântece cu mesaj, cântece pe potriva sufletului românesc, moldovenesc, mai puţin… rusesc! Pentru că, la o manifestare cu o seară înainte, ruşii îşi făcuseră de cap, aşa cum ştiu ei când li se permite şi nu vă voi da decât un singur amănunt: discursurile lor, spuse în limba rusă, în faţa unui auditoriu alcătuit din vorbitori a cel puţin alte şase limbi şi reprezentând şase ţări, au vorbit în rusă fără traducător! Pe principiul „Dacă nu înţelegi, pentru că nu ştii rusă, e treaba ta, nu ne interesează!“. Pe acest fundal, cântecele tradiţionale pe care le interpretau aceştia, te binedispuneau, ca român… Pe acest fundal, obişnuindu-ne cu muzica tradiţională, am observat vocea frumoasă a unui interpret care cânta un cântec tradiţional: „Ciobănaş, cu 300 de oi…“. Cânta frumos, melodia era frumoasă… au trecut într-o altă melodie, tot românească, alt ritm…
În acel context, desigur, lucrurile păreau fireşti până când, unul dintre participanţii la manifestare, de la o altă masă, a venit către noi întrebându-ne: „ştiţi că băiatul ăsta este francez?!“ Am rămas foarte surprins, am ascultat, de data asta cu atenţie specială- era chiar şocant să auzi melodiile româneşti respective cântate atât de bine de un… francez! Mie, ca specialist în lingvistică, mi s-a aprins, imediat, beculeţul conform căruia ceva nu era în regulă: un francez nu putea să pronunţe cuvintele cu „ă“ şi „î“, oricâte eforturi ar fi făcut! Este, practic, imposibil, dacă nu ai stat, măcar o perioadă, în România să vorbeşti ca aceia care folosesc limba respectivă, permanent. N-am dat, însă, atenţie, am apreciat momentul respectiv şi evenimentul a trecut, fără alte incidente…
După care, a doua zi, fiind un vorbitor de limbă franceză şi cunoscându-mă cu reprezentanţii delegaţiei franceze, într-un dialog pe care l-am avut, mi-am exprimat aprecierea pentru faptul că respectivul cântăreţ francez reuşise să interpreteze atât de frumos şi de corect, melodiile româneşti. Răspunsul lui Jean Luis a fost năucitor: „Păi el este cetăţean francez, dar de origine este… român!“ M-am mirat, pentru că, din nou, ceva nu era în regulă. M-am dus la conducătorul întregii manifestări căruia i-am spus acest lucru. După câteva minute, acesta m-a invitat la un dialog, cu traducătoarea din partea lor, a moldovenilor. Care a negat, cu violenţă, faptul că acesta ar fi fost român! „Nu, este francez, iar la origine, departe, în timp, ar fi… sârb!“ Coordonatorul întregii manifestări avea tendinţa să punem şi pariu, nu am profitat de avantajul pe care îl aveam, pur şi simplu l-am invitat la o discuţie cu delegaţia franceză. Atrăgându-i atenţia celui care îmi dăduse ştirea respectivă şi rugându-l să repete informaţia. El a făcut una şi mai şi- s-a adresat unui alt membru al delegaţiei franceze (care nu asistase la niciunul dintre dialogurile noastre) pe care l-a întrebat, direct: „Ascultă, spune-mi, Victor de ce origine este?“ Iar răspunsul respectivului a fost direct: „Cum ce origine- român, bineînţeles!“
Am realizat, deja, că tânărul nostru interpret era, într-adevăr, român, dar se temea să spună asta, în public! Nici măcar în ţara în care se vorbea, totuşi, limba română! Şi atunci, înainte de plecarea sa, m-am îndreptat către el, şi i-am spus, în română:
„-Ascultă, ştiu că înţelegi ce-ţi spun şi te înţeleg- este greu, astăzi, să spui că eşti român, în Franţa! Este mai bine, pentru tine, aşa! Îţi urez un singur lucru- să vină momentul ăla în care să nu-ţi mai fie ruşine şi să poţi să spui, că eşti… român!“
I-am întins mâna, el m-a privit năucit, am dat mâna şi ne-am despărţit…
Între multele nenorociri pe care le-a adus tot ceea ce se întâmplă cu această ţară, aceasta este una dintre cele mai vizibile: dacă eşti din ţara ta, dacă te duci în Occident, fereşte-te să spui că eşti român! E ruşinos!…
prof.dr.SORIN DANCIU