MÂNDRIA DE A FI JURNALIST!

Într-o carieră jurnalistică începută încă din anii copilăriei, numeroase pot fi elementele ce tronează în lăstarul amintirilor evenimente frumoase, de neînlocuit în arhiva de aur, secvenţe excepţionale în care numai pentru a le povesti ai avea nevoie de spaţiul ce depăşeşte limitele unei cărţi.
Dar nu un răvaş al amintirilor facem acum, chiar dacă totul a pornit de la o întâmplare specială în care, într-o zi, într-un supermarket un cetăţean m-a oprit pentru a-mi adresa câteva cuvinte: de mulţumire pentru că atunci când a fost eroul principal al unei întâmplări nu foarte fericite în viaţa sa: „Aţi fost singurul care a scris corect despre ce mi s-a întâmplat! Vă mulţumesc!“. Asemenea secvenţe sunt dorite de oricine practică jurnalismul, iar în vremurile astea tulburi şi încrâncenate este greu să trăieşti asemenea secvenţe. Pornind de la întâmplarea respectivă mi-am amintit câteva dintre momentele foarte importante ale anilor de după 1989, atunci când am înotat ca jurnalist împotriva curentului, iar astăzi sunt foarte mândru de asta. Să rememorăm:
1990:Perioada în care oamenii încă nu înţeleseseră ce se întâmplă, cu adevărat după evenimentele din 1989, atunci când multe judeţe erau considerate „roşii“ şi fără nici o posibilitate, fără nici o speranţă de a depăşi etapa tuturor celor ce se petrecuseră, atunci am avut curajul de a fi SINGURA publicaţie care critica FSN-ul! Pe Dumnezeul momentului, Ion Iliescu! Tot ceea ce se întâmpla în acele momente când se schimba lumea, când nu era, nici pe departe, ceea ce oamenii aşteptau şi sperau în perioada respectivă!… A fost perioada în care (de exemplu) la şcoală, multe cadre didactice („cadavre didactice“, cum le ziceam atunci) nu mai vorbeau cu mine pentru că ziceau „Ăsta a fost în Piaţa Universităţii!“ . Mai mult decât atât, la o nuntă (da, la o nuntă) m-am pomenit, la un moment dat, că socrul mare era cât pe aici să mă ia la bătaie, mult mai târziu aflând şi motivul (pentru că nu îi făcusem nimic), dar câţiva „binevoitori“ (cadavre didactice, colegi, de altfel) îi şoptiseră că „Eu sunt nepotul lui Coposu!“. Să vă spun că FSN-iştii atât de implicaţi, de atunci, au devenit, după aceea- liberali şi ţărănişti?! Ba unii chiar monarhişti, după ce mă acuzaseră pe mine că am în casă caseta cu vizita regelui, de la Bucureşti?! Am fost, întotdeauna, sigur că nu greşesc, iar lucrurile au evoluat până în…
1996: În perioada în care PDSR-ul cucerise aproape tot, foarte puţini mai gândindu-se că poate fi dat la o parte, am avut puterea de a susţine (pe faţă!- din nou, de unul singur) SCHIMBAREA! Un gest aproape inconştient, la vremea aceea, dar care a avut efectul respectiv, după care am făcut următoarea nebunie- a doua zi după câştigarea alegerilor de către Convenţia-Democrată, am publicat editorialul: „Nu vom fi «Scânteia» ţărăniştilor!“, adăugându-mi la duşmănie , după PDSR-işti şi PNŢCD-ul care considera că, o dată ajuns la putere, are toate drepturile! Da, dar nu în faţa unor jurnalişti care considerau că rostul lor este acela de a atrage atenţia celor ajunşi la putere! De altfel, câţiva ani mai târziu (1999) în timpul realizării unei emisiuni de televiziune cu domnul Ion Iliescu, spunându-i acestuia că atunci când am doi invitaţi, din două partide diferite, stau liniştit în calitate de moderator lăsându-i să se înfrunte, iar atunci când am un singur invitat, dintr-un singur partid, eu va trebui să fiu adversarul respectivului- „Adică acum să fac pe ţărănistul!“, preşedintele Iliescu mi-a răspuns: „Cred că nici nu vă va fi greu, pentru că am înţeles că aţi susţinut Convenţia Democrată.“
Cineva îi şoptise că eu sunt cu „ăia“, moment în care i-am replicat, zâmbind: „Este bine că aţi fost informat, într-adevăr, am susţinut Convenţia şi dacă ar fi nevoie şi astăzi aş face la fel chiar dacă sunt total dezamăgit de ceea ce au făcut, ajunşi la putere. Numai că… Partidul dumneavoastră, domnule Iliescu, înnebunise în 1996, când Hrebenciuc spunea că şi Dumnezeu se va înscrie în PDSR! Aveaţi nevoie de opoziţie şi v-a prins bine! Pe de altă parte, dacă rămânea tot PDSR-ul la putere, s-ar fi alimentat o mare legendă- ţărăniştii! Doamne, dacă ar fi ajuns ţărăniştii la putere!… Aşa, acum au ajuns la putere şi lumea numără zilele ca să vă întoarceţi dumneavoastră, să-i daţi jos!“
1999:Războiul din Serbia! Perioada dramatică în care, din dorinţa aberantă a unor piţifelnici care se doreau conducătorii ţării, în continuare (indiferent de sacrificii) România s-a declarat de acord cu bombardarea Serbiei. Aberanta şi nimicitoarea acţiune a americanilor care s-au dovedit a fi (şi atunci) reprezentanţii unui imperiu care calcă totul în picioare! Au fost zilele netrebnice în care Belgradul a fost bombardat, de Paşti! Atunci am avut, din nou, o experienţă extraordinară cu regretatul profesor Lucian Pavel, profesorul român care predat în Serbia şi care venise complet dezamăgit şi dezolat de ceea ce constata că se întâmplă în ţară: românii nu înţeleg nimic, sunt total dezinformaţi! Domnule, ce se întâmplă în Serbia este un miracol- oamenii ăia au atâta curaj încât înfruntă bombele! Când se declanşează alarmele, ei ies, în semn de protest, pe terase, la cafea şi bere, sfidând avioanele americane! Dar nimeni nu spune asta, în România!
Atunci l-am chemat pe profesorul Pavel şi am făcut o emisiune de televiziune în care A SPUS TOATE ACESTEA, PUBLIC! Iar emisiunea respectivă (a luat-o pe casetă) i-a emoţionat pe mulţi sârbi, inclusiv pe marele poet Adam Puslojic care, venit în România, m-a căutat pentru a mă felicita: „Aţi fost unul dintre puţinii români care a avut curajul să spună adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Serbia!“.
Trei ani… trei secvenţe… ale unor evenimente despre care mulţi preferă să uite că au existat, asta datorită atitudinii lor din acel moment! Chiar dacă pe moment nu câştigi nimic, pe termen lung este foarte, foarte bine să spui adevărul! Asta este misiunea jurnalistului…
(Va… mai urma!)

prof.dr.SORIN DANCIU