Necunoscutul Iohannis

PNL a preferat să se pună la adăpost sub un brand – Klaus Iohannis şi a unui concept frumos – un mare partid de dreapta.

Astfel, şefii de organizaţii au şters cu buretele eşecul de pe 25 mai, dar şi pe Crin Antonescu. Nu trebuie să uităm că după 1989 „Dreapta” a avut un singur mare partid şi acela a fost partidul prezidenţial al lui Traian Băsescu – PDL. Iar cel mai important om de dreapta din ultimii douăzeci de ani a fost Corneliu Coposu, cu cel mai articulat şi autentic mesaj. În rest, „Dreapta” a fost mai mereu fărâmiţată, orgolioasă şi gălăgioasă. Un „independent” relativ necunoscut, Klaus Iohannis, ar trebui să desăvârşească în câteva luni ce s-a început în urmă cu mai bine de zece ani prin formarea Alianţei Dreptate şi Adevăr. Iohannis nu reprezintă, deocamdată, o garanţie, o certitudine. Mesajele sale sunt necunoscute, simpatia faţă de el vine din antipatia masivă împotriva PSD. Nu ştim care este echipa sa, pe cine are alături, cu cine se sfătuieşte, ce proiect are pentru România. Până unde este dispus să facă compromisuri pentru a ajunge preşedinte. a şi celebrul personaj creat de Ian Fleming, Klaus Iohannis a pozat de la început în salvatorul misterios. În salvatorul dreptei, al PNL, al celor ce se opun ca Ponta şi PSD să preia puterea totală în România. Un fel de Traian Băsescu din 2004, apărut pe ultima turnantă a bătăliei pentru Palatul Cotroceni.

Pentru electorat, Klaus Iohannis este primarul din Sibiu, un bun administrator. Nu e de stânga sau de dreapta. L-ar vota ipotetic şi cei din Constanţa, şi cei din Iaşi, dar şi cei din Timişoara. Sibiul e un oraş frumos, de ce să nu arate şi celelalte la fel? În plan politic e ca agheasma, nu a făcut nici rău, nici bine. Nu ai ce să-i reproşezi, să ai resentimente faţă de el. „Probabil, am fost un pic liberal înainte de a deveni membru al PNL”, mărturisea primarul la înscrierea în partid. Iar Antonescu l-a cocoloşit de la început, prezentându-l drept posibil preşedinte, premier, guvernator de regiune. Orice.

„Baby-face” Iohannis nu are nici o zgârietură din luptele politice. Este prima în care va trebui să lupte cu adevărat, este primul său rol major. Nu este asimilat cu USL, cu guvernarea Ponta, nici măcar cu evenimentele din vara lui 2012. Are cazierul curat. Tocmai bun de votat pentru cei care susţin că nu pot pune ştampila pe PSD, Victor Ponta sau Crin Antonescu. Mai mult, a contribuit la ruperea USL şi ieşirea PNL de la guvernare. Este compatibil şi cu electoratul liberal, dar şi cu cel democrat-liberal, e o variantă chiar şi pentru indecişi.

Iohannis arată că are ştiinţa jocului, posedă răbdarea necesară şi poate ataca decisiv când este necesar. Are instincte de killer politic. În schimb, Antonescu recunoaşte că pe tenul său au apărut cicatricile luptelor din ultimii ani. Că nu mai are timp să împace resentimente. Cu o strângere de dinţi, dublată de o anumită doză de lehamite, şi-a dat seama că nu mai poate duce o luptă împotriva propriului partid. Se poate lupta la nesfârşit cu PSD, dar, după dialogul cu Iohannis, a înţeles că Neamţul a decis să acţioneze, că nu mai stă la cutie.

Liberalii s-au agăţat rapid de colacul aruncat din barca lui Iohannis, după ce Antonescu i-a obligat să se zbată în ape adânci câteva luni de zile. Iohannis râde larg, aproape uman, şi răspunde: „am discutat cu Antonescu şi nu mi-a reproşat că l-am trimis în surghiun”.

PNL a preferat să se pună la adăpost sub un brand – Klaus Iohannis şi a unui concept frumos – un mare partid de dreapta. Astfel, şefii de organizaţii au şters cu buretele eşecul de pe 25 mai, dar şi pe Crin Antonescu. PNL a ascuns faptul că nu îşi poate depăşi condiţia de partid de talie mijlocie, că nu se poate lupta de la egal la egal cu PSD.

Partidul l-a asimilat rapid pe Iohannis. Mulţi nu ştiu ce vrea Neamţul, nici măcar nu au stat de vorbă cu el. Dar dacă poporul dă semne că îl vrea, de ce să nu fie bun şi pentru partid. Cum a fost Stolojan pe vremuri. Iohannis a câştigat partidul cu sondajele care îl arată că stă foarte bine. Nu a venit deocamdată cu un proiect palpabil, cu idei noi, cu o viziune. Şi cu toate acestea, toţi par să se uite cu încredere la el.

Află ei mai târziu ce doreşte Neamţul. Realist vorbind, Iohannis este rupt de partid, abia în acest moment îl descoperă, acum îl învaţă, deşi ocupă funcţia de prim-vicepreşedinte din februarie 2013. Electoratul nici măcar nu-l percepe ca membru al PNL. Abia după ce a început instalarea sa în fruntea partidului a pornit campania prezidenţială.

Iohannis nu reprezintă, deocamdată, o garanţie, o certitudine. Mesajele sale sunt necunoscute, simpatia faţă de el vine din antipatia masivă împotriva PSD. Nu ştim care este echipa sa, pe cine are alături, cu cine se sfătuieşte. Până unde este dispus să facă compromisuri pentru a ajunge preşedinte.

După ce că nu îşi cunoaşte propriul partid, ar fi de neînţeles cum Iohannis ar putea conduce un partid rezultat din fuziunea PDL – PNL. Sunt prea multe speranţe puse într-un om, care ar trebui în câteva luni să reconstruiască dreapta, pentru ca apoi să plece la Cotroceni.

Un „independent” Iohannis ar trebui desăvârşească ce s-a început în urmă cu mai bine de zece ani prin formarea Alianţei Dreptate şi Adevăr.

Nu trebuie să uităm totuşi că după 1989, „Dreapta” a avut un singur mare partid şi acela a fost partidul prezidenţial al lui Traian Băsescu – PDL. Iar cel mai important om de dreapta a fost Corneliu Coposu, cu cel mai articulat şi autentic mesaj. În rest, „Dreapta” a fost mai mereu fărâmiţată, orgolioasă şi gălăgioasă. Iohannis şi Blaga joacă toate cărţile pe marea fuziune PDL – PNL şi candidatura unică la prezidenţială. Un proiect ambiţios, dar care dacă va eşua îl va relansa în viaţa politică pe Traian Băsescu. Preşedintele nu este chiar aşa de mort cum cred mulţi. Cum nici Crin Antonescu nu şi-a spus încă ultimul cuvânt.