7.REDACTOR-ŞEF LA „VREMURI LIBERE“! TOT CÂTEVA ORE!…

*Pentru cei care ne-au atras ateniţa că au trecut 26 de ani de presă liberă, vă informăm că nu am făcut nicio greşeală: în opinia noastră, 25 au fost anii cu presa, în totalitate, liberă! De vreun an, s-a strâns şurubul!…

Vă amintiţi, cu siguranţă, dacă aţi urmărit acest serial, despre experienţa mea de ziarist la „Vremuri Noi“, atunci când am stat acolo doar câteva ore. După care am revenit la liceu şi acolo am rămas, până la Revoluţie! Am participat, aşa cum v-am povestit, la evenimente şi, văzând fauna care popula revoluţionarii călărăşeni, am hotărât să-mi văd de treabă pentru că-mi văzusem visul împlinit: UN ZIAR LIBER! La crearea căruia am contribuit! Şi am putut fi fericit, mergând cu maşina şi dând oamenilor, din mers, ziarele, pentru că alergau după noi să le prindă din mers! După care am plecat acasă şi, pentru că era vacanţă, mi-am continuat… meditaţiile! Asta apropo de proştii care se miră că Iohannis a spus că a făcut bani din meditaţii! Da, într-adevăr, se făceau bani din meditaţii, pe timpul lui Ceauşescu! Dacă erai profesor bun, erai căutat şi câştigai destul de bine. Şi nu se punea problema să plăteşti impozite şi taxe pe vremea aceea…
Am trăit noaptea împuşcării lui Ceauşescu, cu celebra filmare care s-a dat abia dimineaţa- prima mare manipulare la care am participat şi prima oară când am început să-mi pun semne de întrebare în legătură cu evenimentele ce aveau să urmeze şi care m-au îndemnat să ajung, la un moment dat, în Piaţa Universităţii, după care mi-am văzut de drumul meu, mai ales că se apropia începerea şcolii. În ziua de Sf.Ion a anului 1990, pe la ora 11 dimineaţa, mă pomenesc că sună telefonul (fix, că nu erau mobile pe vremea aceea), la telefon fiind prietenul meu, scriitorul Ion Anghel Mânăstire, participant la evenimente. Care m-a luat, direct: „-Ce faci, frate, pe unde umbli, de ce ai dispărut de aici?“
E drept, trecuseră vreo două săptămâni de când dispărusem, dar acum şi-or fi adus ei aminte de mine.
„-Acasă, mi-am văzut de ale mele.“
„-Vino, repede, în Consiliul F.S.N.! Avem nevoie de tine!“
„-Dar ce s-a întâmplat?“
„-Măi, au scos ăştia, ziariştii de la „Vremuri Libere“ care au rămas tot la „Vremuri Noi“ un ziar de toată jena! Ştii cum arată? (nu-l văzusem!) L-au schimbat doar pe Ceauşescu cu Frontul Salvării Naţionale şi Revoluţia, în rest, să vezi: „Harnicele filatoare de la Olteniţa sunt alături de F.S.N.!“. Am stat de vorbă şi cu domnul Tărăcilă şi i-am propus să ducem pe cineva care chiar ştie să facă ziar, pentru că tu ştii să faci asta!“
„-Bine, o să vin să vorbim.“
Şi m-am dus. Acolo m-am întâlnit cu responsabilii din F.S.N. (pe unii îi cunoşteam, cu domnul Tărăcilă atunci am vorbit prima oară, deşi eram un apropiat al avocatului Marin Giurcă) mi s-au repetat, din nou, acuzaţiile aduse celor de la „Vremuri Libere“, am văzut şi eu ziarul şi mi s-a spus: „-Din acest moment te numim redactor-şef al ziarului „Vremuri Libere“! Haide să mergem la sediu să te instalăm!“
Mai aveau de instalat câţiva oameni, pe posturi, aşa că ne-am dat întâlnire în faţă la restaurantul Poştei (aflat în apropierea redacţiei ziarului „Vremuri Libere“) acolo unde era celebrul „birou al tovarăşului secretar Mănuceanu“. Secretar care, bineînţeles, nu exista, Mănuceanu era şeful restaurantului! Am aşteptat în faţă la Poştă, până când au venit Ion Anghel Mănăstire, prof.Nicolae TĂUT şi cu ceilalţi şi ne-am îndreptat către sediul redacţiei.
Am intrat. Mircea Tătăranu (prietenul meu, de până atunci) mi-a întins o mână rece şi flască, ceilalţi se uitau curioşi, doar Rodica Simionescu (redactorul-şef) era plină de zâmbete şi ne mulţumea că „bine că aţi venit, fraţilor, să ştim şi noi, în sfârşit, ce facem, ce e cu noi!“ Desigur, Rodica nu putea să fie foarte fericită, dar asta a fost ea, dintotdeauna şi de-asta am şi iubit-o mereu! E drept, Mircea Tătăranu mi-a şoptit, până la momentul instalării: „Vezi că noi nu ne subordonăm ăstora de la F.S.N.! Am vorbit şi noi cu ziarele de la Bucureşti şi putem să fim independenţi, nu ne supunem nimănui politic!“ A fost unul dintre motivele pentru care, o dată petrecut momentul oficial şi rămas numai cu redactorii le-am spus: „-Eu nu vreau să fac carieră în calitatea de redactor-şef, la ziar! Dar dacă tot sunt aici, haideţi să profităm şi daţi-mi pe listă tot ce nu aveţi şi vă trebuie, ca să obţinem pentru redacţie!“
Pentru că nu aveau decât o maşină de scris, nu mai aveau maşină de deplasare (se luau după maşinile secretarilor, când aveau ăia loc să-i care după ei) mai aveau nevoie de mobilier, de toate cele! Am făcut o listă cu toate cele necesare şi ne-am dat întâlnire luni- pentru că ziarul apăruse sâmbăta şi urma o zi de duminică. M-am dus, pe la ora 15, la sediul F.S.N.. Unde era şedinţă în actualul spaţiu în care se desfăşoară Colegiul Prefectural, astăzi. Eu stând în biroul fostului prim-secretar- astăzi al prefectului. Cu mai mulţi oameni care aşteptau, la rândul lor. N-am crezut că va dura atât de mult şedinţa respectivă, însă a durat… foarte mult, astfel că abia pe la nouă seara au ieşit de acolo, cu toţii şi (îi mulţumesc lui Dumnezeu şi astăzi!) că au ieşit atât de târziu! De ce? Păi ce credeţi că s-a petrecut după momentul în care am plecat din redacţie?
Mai întâi a venit unul dintre redactorii care fuseseră prezenţi la instalarea mea. Care după câteva cuvinte de felicitare şi giumbuşlucurile subalternului către şef, a început să-mi povestească despre cât de nenorociţi sunt cei din redacţie- unii sunt securişti, alţii sunt oamenii comuniştilor, în fine- să mă feresc de ei şi să am încredere în el! L-am asigurat că aşa voi face, a plecat. După câteva zeci de minute a venit… un altul! Tot de la ziar! Care, la rândul său a început să-mi atragă atenţia asupra oamenilor Securităţii care sunt infiltraţi în ziar, dar şi în tipografie! Să fiu atent şi să am încredere în… el, bineînţeles! Şi uite-aşa, rând pe rând, timp de vreo trei ore s-au perindat majoritatea celor care fuseseră în sediul redacţiei atunci când am fost instalat! Pe la şase şi jumătate a venit unul dintre jurnaliştii mai tineri, cu care mă cunoşteam. Care m-a invitat să bem o cafea la barul „Pescăruş“!
Am mers acolo, spunându-i că, oricum, eu nu voi sta mult pentru că trebuie să-i prind pe cei din conducerea F.S.N., când se întorc. Iar acolo, acesta (acuzat, deja, în foaia care apăruse în 22 decembrie că ar fi fost omul Securităţii!) a început să-mi spună despre fiecare în parte- care era omul Securităţii, care şi ce pile avea la nu ştiu ce secretar de partid, care era trădător, care umbla cu vorba, în fine, mi i-a dat pe toţi pe goarnă! I-am dat şi lui încredere că îl voi ţine aproape numai pe el!
După care m-am întors în sediul de la F.S.N.. Unde am stat până pe la nouă şi jumătate, atunci când au ieşit toţi. Şi când m-am dus direct către Anghel Mânăstire şi profesorul Tăut spunându-le: „-Frate, eu în cloaca aia nu mă duc! Este un muşuroi acolo, incredibil!“
Şi le-am povestit toate cele ce se petrecuseră în doar câteva ore!
„-Şi atunci?“- m-a întrebat domnul Tărăcilă.
„-Şi atunci hai să facem un ziar nou-nouţ, un ziar care să n-aibă nicio legătură nici cu ei, nici cu nimic altceva de dinainte de 22 decembrie!“
-Eşti în stare să faci asta?“
-Da, mult mai repede decât să continui cu ăia de acolo!“
Şi aşa a început experienţa „Actualitatea“. Când mi-am atras, alături, mai mulţi prieteni, care nu făcuseră, niciodată până atunci, presă şi cu care am scos ziarul „Actualitatea“- ziar cu care am reuşit un alt paradox- UN ZIAR ANTI-FESENIST CU BANI DE LA… F.S.N.!

prof.dr.SORIN DANCIU